Şi în dimineaţa asta, ca-n toate dimineţile vieţii sale, s-a dat jos din pat căscând. Niciodată somnul nu i-a fost de ajuns şi mereu s-a lăsat urmărit de visul unui somn adânc şi nesfârşit, un somn roşu ce pârjoleşte câmpurile durerilor ce-l mistuie de-atâta vreme. S-a îndreptat cu pas leneş spre biroul plin de hârtii. O să le ardă după amiază – prea multe hârtii strică. O să ardă toate scrisorile din cufărul de lemn de nuc. O să le dea foc pe rând, începând cu un colţ şi o să spere că flăcările vor lua cu ele durerea. Dar asta va fi după amiază.
Îşi ia ochii de pe birou şi se duce lângă fereastră. Strada e la fel cum o ştie de când s-a mutat: gri. Câţiva copaci stau înşiraţi de-a lungul trotuarului cu borduri înalte. Câţiva copaci bătrîni şi singuri, ca şi el. Stă câteva clipe şi priveşte pierdut ramurile subţiri, dezfrunzite – zadarnice fire de speranţă – îndreptate spre cer, ca mai apoi să-şi aţintească privirea pe crengile grele, contorsionate...ah, durerile...
Un fior de durere îi străpunge tot corpul. Şi îşi ridică – ca toţi îndureraţii lumii- ochii spre cer. Îi place să privească cerul dimineţii. Priveşte pierdut imensul cenuşiu, brăzdat de câte o pasăre rătăcitoare, şi parcă se vede puţin pe el. Aşa s-a imaginat de când era copil. Un zbor înalt, fără hotar... El şi cerul – o mare de durere. Îşi aprinde ţigara şi-n ochi îi apare pictat un Dumnezeu privind plictisit din cer. Şi pe măsură ce fumul îi invadează plămânii şi sufletul vede cum uşor, uşor, plictiseala demiurgului se transformă în indignare, ca la final, când aruncă mucul de ţigară pe geam, să-l vadă oglindit în balta de sub geam pe acelaşi Dumnezeu, privind scârbit spre el. Şi vedeniile lui de dimineaţă îl fac să se simtă umil. Ochii îi sunt invadaţi de o umilinţă plină de lacrimi. Adevărata durere o simte El, ce stă şi priveşte. De jos îl inundă râuri de plânsete, de umilinţă, de implorări şi de răzvratire şi în toată scârba Lui nu poate răspunde decât cu o ploaie...
Stă un moment pe gânduri, apoi închide fereastra şi se trânteşte în pat. Nici azi nu l-a sunat şi nu o să-l sune nici mâine. E singur şi strigă... Plânge. Durerea îi sfâşie fiecare muşchi, fiecare ungher din suflet... Şi ţipă, ţipă cât poate de tare. Ar vrea să-l audă cineva... Ar vrea să-l ajute cineva, oricine, nu mai contează...
Linişte.
Linişte?
Se ridică din pat, transpirat, tremurând. Nu a ţipat. Nu a plâns. S-a zbătut înăuntrul săl, s-a luptat cu el însuşi. Agitaţia surdă din el nu a prins nici acum glas. Şi se duce la fereastră iar. Închide ochii. Şi priveşte, aşa, cu ochii închişi...se priveşte. Adevăratele răni nu lasă loc de ţipete. Şi în dimineata asta cenuşie îşi dădea seama ca fiecare zi din viaţa sa va fi doar o altă îngenunchere la un zid al plângerii...
