Unu

Pe strada vine unu...
Vine si rupe afisele.
Si ridica praful.
Unu e negru...
Si e trist mereu...
Calca in balti
Ii place ploaia
Ii place toamna
Oamenii intorc capul dupa unu
Dar el e atat de simplu...
E o franghie de nimicuri
Inodate unul de altul
Si infinite.
Un nimic infinit
In care eu vad totul.
Pentru ca materia defapt nu exista
Cum nici eu nu am scris vreodata
Cum nici cartea asta nu va fi vreodata vazuta
Decat de catre tine
Dar tu esti Nimeni
Si nu o vei vedea
Doar o vei simtii
Banala cum e
Si-apoi ma vei iubii
Si Unu o sa-ti zica
Ca cenusiu e totul
Si ca cele mai inalte culmi are frumusetii
Se nasc din cea mai cenusie banalitate
Si-ti vei aprinde o tigara
Si-o sa iasa fum
Si vei porni la drum...

Arbori

Noi nici macar nu suntem oameni.
Suntem arbori.
Mereu ne prindem radacini din sperante
Intr-un sol plin de iluzii.
Si apoi ne uscam usor, usor
Pentru ca iluziile se prefac incet in deziluzii
Si viata se preface incet in moarte...
O moarte pe care o simtim atat de vie in fiecare suflare.
O moarte ce zace-n noi.

Miez de om

E dimineata.
Un soare zambeste stramb pe cer.
E noapte-n suflet.
Si tu zambesti la fel de stramb la cer
Pentru ca nu stii.
Nu stii nimic niciodata.
Esti un nicaieri atat de intins.
Esti un infinit atat de neincapator
Caci durerea nu are margini.
Oasele iti scartaie de tristete
Si totusi pulsezi.
Acolo inlauntrul tau mai e ceva.
Ah, biet miez de stanca.
Cata libertate sta inchisa-n tine...